“Să ardeți în foc care ziceți altfel”

“Să ardeți în foc care ziceți altfel' - într-o formă prescurtată și corectată gramatical, acesta este comentariul pe care l-am întâlnit cel mai des în ultima perioadă pe Facebook, ca o contestare a oricărei poziționări critice. Însoțit uneori, "creștinește", de invocarea lui Dumnezeu. Desigur, am ales un exemplu dintre cele reproductibile în acest spațiu editorial.

Pe Facebook, acest tip de “comentariu” este nu doar liber și acceptat, ci și îmbracă forme deosebite de agresive: de la blesteme și invocarea tuturor relelor pe pământ și după, până la referiri la abuz sexual, amenințări și îndemnuri explicite la violență, sau ucidere pur și simplu. TikTok oferă în plus avantajul exprimării directe, verbalizate și cu gesturi - plus că nu mai ridică eventuale probleme de corectitudine a scrierii (oricum nu pare să conteze).

Acestea sunt aspecte la vedere și par minore, însă de la “comentarii” ajungem la lumea virtuală pe care o creăm și în care trăim nu la fel de virtual - pentru că ne vărsăm acolo fără limite, făcând abstracție de orice principii și valori umaniste (creștine, chiar, ar susține unii) emoțiile negative și pulsiunile animalice. Și întrucât cuvintele transmit emoții, resimțim, chiar dacă nu pare, efectul acestor abjecții - mâhnire, invalidare, furie.

Ce este și mai rău, încă: punem această lume la dispoziția copiilor noștri, cu tot ce am putut mai frumos, și mai ales mai urât, și îi lăsăm acolo pe cont propriu. În lumea fizică îi învățăm, de bine de rău, ce știm noi despre a trăi…Pe Facebook și TikTok, unde am abolit regulile de conviețuire, îi lăsăm singuri. Să învețe ce or putea, cu discernământul pe care (nu) îl au.

Și uităm că această lume virtuală pe care le-o oferim, unde noi ne vărsăm urâciunea minților și a sufletelor, pentru ei ajunge să fie normalitatea. De la a gândi sau a vedea la a face, pentru un copil drumul nu e lung, nu are reperele și nici obișnuința de a analiza condiții și consecințe, pentru că nici creierul nu a ajuns încă la acest stadiu de dezvoltare. Iar dacă cine a mai făcut asta a ajuns vedeta, deja calea pare validată. De la un “o să bag cuțitul în tine” aruncat pe TikTok de un om furios pe semenul său până la gestul unui copil de a încerca să rezolve așa o problemă pe care o are la școală, îndrăznesc să spun că legătura nu e imaginară.

Discuția despre violența în școli sau între copii ar trebui să pornească de la violența pe care noi, adulții, o răspândim în lumea din jur și pe platformele de socializare. Nu e vorba despre a avea păreri diferite, a nu fi de acord, ci despre ce facem cu aceste diferențe. Ar trebui să ne provoace la a reflecta ce fel de modele suntem, ce le arătăm copiilor despre socializare, gestionarea opoziției și a frustrării, rezolvarea conflictelor - în lumea reală și în online. Asta cere introspecție, efort și timp, schimbare de mentalitate - aproape utopic.

Până atunci, operatorii de platforme pot fi obligați să medieze postările,să elimine comentariile ofensatoare sau violente și să blocheze utilizatorii respectivi. Parlamentul își poate face puțin curaj și să instituie legal un prag de vârstă și limitarea accesului minorilor la aplicațiile de socializare, de asemenea, să scadă vârsta pentru răspundere penală, cu reconceptualizarea cadrului judiciar. Nu rezolvă problema, dar ar putea fi mai eficient decât obligativitatea uniformei, de care s-a ocupat cu pasiune. Bisericile ar putea să transforme orele de religie din dictări despre dogmă, taine și sfinți în discuții despre ce înseamnă a fi bun creștin în comunitățile reale de azi (v. Matei 5:22, de exemplu).

Ce poate face școala? În primul rând să conștientizeze problema - nu să raporteze cu grabă că totul e sub control și a vorbi despre “incidente izolate”. Sunt izolate, pentru că nu sunt coordonate, dar sunt un fenomen pe platformele de socializare și de jocuri. Consiliere și asistență psihologică specializată reală, activități de conștientizare a părinților și a copiilor, module de pregătire a profesorilor pentru recunoaștere și reacție - toate acestea vor fi mai eficiente pe termen lung decât a aduce poliție sau firme de securitate, a monta echipamente de detecție și a face percheziții în școli. Școala nu este un mediu infracțional, de impunere a legii, ci unul al învățării - trebuie tratat ca atare, cu deschidere, înțelepciune și respect pentru toți cei implicați, profesori și mai ales copii.